Poarta spre subconștient - plastic (2022)
Sculptura este o compoziție organică, circulară, care reprezintă tranziția dintre conștient și inconștient. Motivul central al lucrării este poarta, care nu este o intrare în sens fizic, ci un pasaj interior, psihologic: o posibilitate de a explora straturile mai profunde ale propriei ființe. Formele împletite, asemănătoare rădăcinilor și ramurilor, alcătuiesc un sistem închis, dar totodată dinamic. Structura circulară simbolizează totalitatea și ciclul perpetuu, în timp ce formele care se agită în spațiul interior creează un fel de vortex. Acest vortex conduce privirea spre interior, ca și cum ar invita privitorul într-o călătorie interioară către straturile mai profunde ale subconștientului.
Naștere sintetică - bronz, silicon, ipsos (2024)
Încă înainte de a veni pe lume, suntem învăluiți de ceva creat de om, de ceva artificial. Trupul este încă în formare, încă fragil, dar poartă deja în sine amprenta epocii moderne. Acest embrion nu simbolizează doar începutul vieții, ci și al unei lumi în care natura și materialele artificiale s-au contopit definitiv. Suprafața șifonată, care amintește de un material de ambalare, evocă simultan protecția și constrângerea: învelișul care ocrotește trasează dinainte și drumul existenței. Chiar înainte de naștere am putea intra în contact cu microplasticele, cele mai mici și invizibile particule ale lumii, care s-ar putea țese în tăcere în corpul nostru și ar putea modela spațiul din jurul nostru.
„Naștere sintetică” nu arată doar începutul vieții, ci și o lume în care libertatea și limitele se împletesc invizibil. Prin reconfigurarea minții și curățarea suprafeței începe un nou tip de experiment nebunesc. Brusc, din lumea temelor înalte, cultivate și practice, cădem în procesele haotice ale experimentării inițiale, înapoi la punctul de pornire, unde fiecare formă poartă posibilitatea descoperirii. Învelișurile care ne înconjoară protejează și modelează în același timp, păstrând și posibilitățile sufletului, ca o promisiune tăcută către viitor.
Coversație - lemn, metal (2024)
Lucrarea ilustrează dispariția cunoștințelor profesionale din secolul trecut și din perioadele anterioare. Mobilierul vechi, atent lucrat manual, simbolizează grija umană, cinstea și demnitatea. Aceste obiecte transmit ideea că tot ceea ce este creat de om există pentru om și nu invers. În ele se regăsea priceperea meșteșugărească, legătura tăcută dintre creator și utilizator, o relație care conferea chiar și vieții cotidiene un sens al respectului și al valorii.
Dispariție - lut, polistiren (2025)
Lucrarea, atât în sens literal, cât și în sens metaforic, investighează dispariția ca experiență metafizică, nu ca punct final, ci ca un proces continuu de pierdere a structurii interioare, în care prezența își pierde treptat propriile limite. Dispariția nu este tratată aici doar ca încetare fizică, ci ca o stare în care vizibilitatea, coerența și sensul existenței se dezintegrează progresiv.
Lucrarea fixează dispariția ca experiență metafizică – o tranziție tăcută și continuă între prezență și non-prezență. Utilizarea materialelor amplifică această stare de tranziție: formele poartă simultan fragilitate și atemporalitate, iar tensiunea dintre calitățile materiale diferite – organic și artificial – accentuează echilibrul instabil dintre destrămare și conservare.
Danse macabre - plastic, paie (2026)
Un proiect interdisciplinar de instalație și teatru, care construiește cadrul vizual și spațial al unei monodrame. În centrul conceptului se află o instalație sculpturală formată din nouă figuri, care surprinde întregul parcurs al vieții umane, de la naștere până la moarte. Figurinele reprezintă arhetipuri provenite din diferite medii sociale, vârste și condiții sociale, fiecare devenind o alegorie a mortalității și a fragilității condiției umane. Dramaturgia spațiului este definită de un sistem de elemente scenografice transformabile, alcătuite din piese mobile și reconfigurabile, care funcționează simultan ca fundal scenic și ca obiecte plastice independente. Instalația sculpturală nu este doar decor, ci un „personaj” activ: observator, obstacol, refugiu și mulțime colectivă, aflată într-o relație continuă cu jocul actoricesc. Interacțiunea dintre actor și instalație – inclusiv intervențiile de distrugere parțială a elementelor – devine o metaforă fizică a conflictului interior, a procesului de autoacceptare și a căutării identității.
Tăcut - tehnică mixtă (2026)
Lucrarea poartă simbolul epuizării și al liniștii interioare. Nu se opune, ci cedează: arată o prezență care pare trecătoare, dar care se dizolvă treptat într-o stare. Închiderea figurii, întoarcerea ei spre sine fixează o situație-limită între păstrare și abandon.
Lucrarea pornește dintr-o stare universală de epuizare, în care individul devine vulnerabil. Această stare nu se închide, ci se răstoarnă lent într-o zonă în care abandonul, fuga și – ca punct final – experiența războiului se întrevăd, nu ca imagine, ci ca urmă direct perceptibilă. Această limită este simultan fizică și socială: sufletul nu este expus doar propriei greutăți, ci și greutății unei lumi aflate în destrămare, iar în această tensiune prezența însăși devine fragilă.
Coloană înnegrită - plastic, metal (2022)
Lucrarea apare ca o metaforă vizuală a fragilității morale și a slăbiciunii umane. Coloana nu mai reprezintă susținerea, ci absența ei: o structură maleabilă, ținută laolaltă de un material spongios.
Măști - sticlă, metal (2026)
Sculptura reprezintă două fețe stilizate, care ilustrează rolurile sociale, identitățile ascunse și fragilitatea morală a omului. Una dintre fețe este distorsionată, deformarea ei evidențiind conflictele interioare și slăbiciunile umane, în timp ce cealaltă față, mai proporționată, cu suprafață de sticlă translucidă, accentuează finețea și fragilitatea
Fețele sunt stilizate, nu portrete, ci arhetipuri abstracte. Combinația formelor, materialelor și texturilor sugerează vizual fragilitatea umană și tensiunea psihologică, menținând în același timp coerența formală și tematică a sculpturii, oferind o exprimare obiectivă și structurată.
Paznic - calcar (2021)
Lucrarea pornește de la un portret stilizat, cu trăsături alungite și expresive, aflat la intersecția dintre caricatura grotescă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și reinterpretarea formelor totemice ale modernismului timpuriu. Deformarea intenționată a feței capătă o semnificație simbolică și creează o legătură vizuală cu tradițiile populare transilvănene, în special cu reprezentările umane de pe porțile secuiești, reflectând logica formală a imaginii în lemn.
Fața reprezentată își pierde treptat caracterul de portret pe parcursul procesului de lucru și se transformă într-o formă atemporală, schematică. Astfel, figura nu mai funcționează ca un portret individual, ci apare ca o prezență condensată, simbolică, situată între memoria culturală, forma ritualică și expresia sculpturală. Lucrarea a fost realizată în spiritul experimentării formale și al explorării expresive
Afundare - ipsos, plastic (2025)
„Afundare” apare ca o metaforă vizuală a fragilității umane, a vulnerabilității fizice și psihice și a dispariției treptate. Torsul uman așezat pe sol evocă simultan prezența și absența: corpul rămâne recognoscibil, dar în același timp impersonal, ca o formă care se afundă lent în sine sub propria greutate. Suprafața patinată, pictată, sugerează urmele timpului pe corp, forma devenind perceptibilă nu ca o deteriorare, ci ca o transformare lentă, interioară. Lipsa capului, a brațelor și a picioarelor privează figura de orice trăsătură individuală, astfel încât forma nu mai reprezintă o persoană concretă, ci o condiție umană generală. Așezarea orizontală a corpului creează senzația de pasivitate, de vulnerabilitate și abandon interior, figura nemairezistând procesului care o absoarbe treptat.
Lucrarea evocă, de asemenea, teama de rătăcire, uitare și pierdere definitivă. Nu reprezintă momentul dramatic al distrugerii, ci o degradare interioară lentă, adesea invizibilă. Corpul nu mai este purtătorul identității, ci rămășița acesteia, o amprentă, o memorie fizică a unei prezențe în dispariție. Caracterul poros și fragil al gipsului, în contrast cu suprafața rece și închisă a plasticului, accentuează complexitatea psihologică a lucrării. Întâlnirea dintre forma umană organică și mediul artificial fixează o stare de tranziție, situată la limita dintre levitație, afundare și dispariție.